Colorate si uitate

A fost cred prima oara. Cand mi-am dorit sa pot purta o imagine intr-o fotografie, asa cum am vazut-o eu. Am ramas de-a lungul timpului fidela teoriei conform careia i take a picture with my soul, and i keep it in my heart ( dezvoltata de altfel aceasta teorie cu maria, dintr-o replica de film, you know). Si nu mi-am dorit prea tare sa fac poze, momentele importante le-am purtat intotdeauna intiparite in mine.
Pana azi, cand mi-as fi dorit tare sa fac o poza cu acele culori, in acele lumini. Mi s-a facut frica, gandindu-ma cate oare astfel de momente am uitat. Cate culori si lumini am pierdut. Mi s-a facut frica, pentru o secunda mi-a fugit pamantul de sub picioare. In urmatorii pasi am avut mii de ganduri incoerente care cautau cu disperare momentele potential uitate si pierdute. Mi-au revenit imagini cu locuri. Cu marea. Cu teii. Cu o terasa. Cu un caine. Cu o strada si un trotuar. Cu plaja. Cu strazile. Cu oamenii importanti mie...Si treptat mi-am dat seama ca desi probabil am uitat la fel de multe, imaginile mai mult sau mai putin prafuite din mintea mea fac o imagine coerenta. Si acum stiu cum ar arata colajul vietii mele de pana acum...
Si asta pentru ca m-a izbit intr-o zi plouata de octombrie. Cu doar o raza de soare, cativa nori si niste frunze frumos colorate...